30 mar. 2014

În pustiu


Du-mă unde vrei, vânt slab,
Departe doar te rog să fie,
Să nu mai văd doar patul alb
Şi camera cea făr' de tine.

Du-mă-ntr-o prăpastie adâncă
Să nu mai pot ieşi în veci,
Să mă prefac că sunt stâncă,
Să treacă zile, ani cu zeci.

Du-mă-n universul fără zare
Să mă tot pierd de dorul tău
Să văd steluţe mici, agale,
Să te ţin în gândul meu.

Du-mă-n mare să mă-nnec
De amintiri, de dor şi jale,
Să ajung pe ţărmul sec
Fără de vânt şi fără soare.

Du-mă-n iad să ard de vie
Să mă pierd în negrul scrum
Să nu ştiu ce va să fie,
Şi să mă transform în fum.

Du-mă într-o lume fără viaţă
Aşa cum sunt eu fără tine,
Să uit de fericire şi speranţă
Căci de când nu mai eşti nu-mi este bine...

27 mar. 2014

Dezechilibru.


Am aflat prea târziu că zâmbetele ajută să capeţi putere din propria cenuşă. Până să îmi dau seama că m-am pierdut în ceaţa de foc, am uitat să trăiesc alături de temerile mele. Am crezut că pot amăgi timpul şi că voi putea mereu schimba vieţile oamenilor, când singura viaţă ce avea nevoie de o schimbare era a mea.
Prea multe dubii, prea multe speranţe, prea multe ceasuri, prea multe şanse, prea mult copii şi prea puţin adulţi, prea mult săraci şi în dragoste muţi, prea mult alb-negru, prea puţin gri, prea mult simţire şi prea puţin chin, prea multe doruri, prea puţini nori, prea multă dragoste şi prea puţini fiori...

Parcă nimic nu e îndeajuns în lumea aceasta, prea mic, prea mare, prea întuneric, prea soare, prea uscat sau sărat, prea uzat sau stricat, prea fragil, prea stins, prea umil, prea închis; totul e în plus sau în minus, nimic nu este în cantitatea corectă pentru a crea un echilibru stabil pentru o stare de fericire constantă în sufletele oamenilor. S-a ajuns într-un punct mort, unde nemulţumirile duc la certuri, lipsurile la războaie şi nefericirea la autodistrugere.

De asta este nevoie de o licărire în întuneric uneori, mică dar îndeajuns de sclipitoare ca să ne trezească speranţa de a continua drumul în căutarea unui felinar destul de puternic să ne lumineze minţile pentru o altă clipă, mai lunga, şi tot aşa mai departe.

Suntem aşa naivi încât nici unul din noi nu vrea să vadă adevăratul nostru rol în viaţă.
Fericirea, da, poate uneori depinde şi de ceilalţi din jurul nostru, dar atâta timp cât noi suntem împăcaţi cu noi înşine şi punem puţin din inima noastră în fiecare lucru ce-l facem, atâta timp cât dăm ce e mai bun din noi la momentul potrivit şi prin asta vedem zâmbetele de pe chipul celorlalţi, atâta timp cât facem tot ce ne stă în putinţă să răsară soarele, liniştea interioară nu va întârzia să apară.

Se zice că "Primeşti ceea ce dăruieşti", ei bine, nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe. Azi, maine, poimaine suferiţi, sunteţi aruncaţi la pământ chiar şi dupa ce aţi dat ce-a fost mai bun din voi, însă nu vă abateţi. Proverbul nu spune când veţi primi ce dăruiţi, este cale lungă până acolo, şi nu veţi primi totul de-odată, ci în "rate". Căci doar aşa vă veţi putea bucura de momentele de fericire, doar aşa veţi putea savura clipele de linişte şi doar aşa veţi avea curajul, forţa şi cheful de viaţă să mergeţi înainte: ştiind că poate maine este ziua cea mare. Ziua în care cerul vă va îmbrăţişa şi sufletul va ţopăi dintr-o rază în alta. Ziua care aţi aşteptat-o atât de mult şi pentru care aţi trecut printr-atâtea. Ziua pentru care a trebuit să luptaţi cu sudoare, lacrimi, suferinţi, speranţă.
Ziua care o meritaţi.

15 mar. 2014

Furtună în suflet


Ştiam în adâncul sufletului meu că ar fi fost ultimul nostru sărut.. şi totuşi prea rapid, prea scurt, prea amar ca să nu mai urmeze altele din dragoste, în care să nu îţi mai simt îmbrăţişarea caldă şi mâinile tale extrem de fine ce-mi alintă pletele zburlite.
Mereu m-am gândit "Prea frumos ca să fie adevărat, ca să dureze pentru totdeauna"...

Aş îndura şi cea mai mare tortură din lume doar ca să pot, la sfârşitul fiecărei zile, să adorm cu tine la pieptul meu, mângâindu-ţi părul blond ca florile de tei cele mai parfumate.
Aş aştepta o mie şi una de nopţi să pot apoi să îţi aud glasul cum zâmbeşte strigându-mă, să îţi simt respirul cald cum mi se aşează la gât în fiecare minut al nopţilor ce-ar urma.
Aş muta munţi şi seca mări până ce nu aş mai avea forţă să mişc un deget, numai să mă iei de mână şi să-mi recapăt energiile din strângerea ta fermă şi călduroasă.
Aş îndura nopţi infinite de coşmaruri şi vise dureroase dacă aş şti că mă vei îmbrăţişa tu mereu ca să mă trezeşti şi să mă linişteşti.
Aş putea chiar să stau trează ani de zile ca apoi să aţipesc pentru o clipă, iar în aceea să mă mângâi tu uşor pe obraji şi să mă săruţi pe frunte crezând că dorm.
Aş face orice, chiar şi să aştept atâta amar de zile şi ani, numai ca să-mi petrec tot restul vieţii mai apoi alături de tine, să am grijă de tine cum sţiu eu cel mai bine, să te alint şi să te protejez de tot răul din lume, să te preţuiesc ca pe un cristal cioplit de Dumnezeu şi să-ţi ador în etern privirea...

Dacă doar m-ai lăsa... Dacă doar aş putea da timpul înapoi...

Dar nu pot. Mi-e dat să trăiesc o viaţa în tortură, aşteptare, munţi de mutat şi mări de secat, coşmaruri de trăit la infinit şi insomnii în noptţle friguroase. 
Şi cu toate astea eu tot nu te am...