29 mai 2014

Hai, spune-mi.


Aseară am visat că nu mai erai. Trăiam într-o lume fără tine, fără umbra ta şi fără parfumul pielii tale, şi era atât de trist încât cerul avea chipul lacrimilor mele. Parcă era o lume blestemată şi totul era fără sens, cu susul în jos, căci tu chiar nu erai nicăieri. Am început să te caut prin toate colţurile norilor îngreunaţi de patimi, dar nici acolo nu te-am găsit. Şi nu erai nici în valurile fumurii ale mării; parcă te spulberaseşi odată cu stelele de pe cerul gol, căci dacă nu erai niciunde şi el s-a stins. Te strigam în văzduhuri prea pustii de frunze, şi nici în iazurile lor limpezi nu te-am găsit; parcă te-a înghiţit pământul şi te-a ascuns întratât încât să te ţină departe de mine. 
Dar oare cum poţi tu să nu mai fii, atunci când în mintea mea trăieşti fiecare secundă şi îmi vorbeşti duios? Cum poţi oare tu dispărea atâta timp cât în gândurile mele numai tu cutreieri hoinar în căutarea amintirilor cu noi? Cum ar putea viaţa să te ia de pe această movilă de păcate şi să mă lase lipsită de îmbrăţişarea ta suavă, când în inima mea baţi toaca nemuririi şi sufletul meu îţi cântă neîncetat dorul?
Hai spune-mi, cum?

26 mai 2014

Tăcerea din ochi


Consider că bărbatul care îşi bruschează femeia din orice punct de vedere, fie verbal sau fizic, este un animal; defapt nu, chiar nu vreau să jignesc animalele comparându-le cu astfel de specimene înapoiate mintal.

Cum, mă, să răneşti femeia care te-a îngrijit, ţi-a purtat în pântece copilul, ţi-a fost alături mereu şi e acolo pentru tine, pentru a te iubi; cum?! Ce fel de monstru eşti şi câte capete de dobitoc poţi tu să ai ca să ajungi la concluzia că femeia ta, o mana de om firav ce e, este sacul tău de box pentru toate tâmpeniile ce îţi strică ţie ziua? 

Şi când va avea curajul să plece ce vei face, vei dărâma pereţii casei, te vei bate singur, te vei jigni şi brusca singur aşteptând ca "sacul tău de box" să se întoarcă? Păi află ca nu, nu o va face pentru ca EA este puternică îndeajuns să vadă că poate inspiră aer proaspăt de libertate fără tine, că ochii nu o mai dor din cauza lacrimilor cu sânge ce o făceai să verse şi că obrajii nu-i mai sunt vineţii de la frigul celor mai reci palme primite din partea ta. Îi este bine, zâmbeşte şi se bucură că nu mai eşti tu să o faci să se simtă un nimeni, căci în toata treaba asta tu eşti singurul nimeni. Vieţuitoarele ca tine nu fac altceva decât să consume aer degeaba. 

Mi-aş dori ca mâna ce continui să o ridici când neuronii ţi se înneacă în nebunie să îţi cadă din umar şi să poţi doar să îi săruţi tălpile acelei căreia i-ai făcut atâta rău, să înveţi să o apreciezi aşa cum merită şi să o iubeşti, dobitocule, pentru că ăsta e singurul lucru ce i-l poţi face unei femei!

Transformă-ţi leşul tău de nimic în ceva folositor şi dăruieşte-i femeii tale o floare, nu o palmă!


13 mai 2014

Câteodată.



Câteodată mă întreb ce mai faci, cum mai arăţi, dacă te-ai mai tuns sau dacă ai mai slăbit. Mă întreb dacă îţi mai umblu printre gânduri uneori şi dacă îmi simţi lipsa în momentele de singurătate. Caut răspunsuri în vise, acolo unde te revăd de mult prea multe ori ca să-mi pot da pace, şi când deschid ochii dimineaţa caut razele soarelui pe pernă, ca să pot zâmbi amintindu-mi de când mi-ai spus să te am în gând la răsăriturile senine.
Câteodată mă simt de parcă aş căuta bucăţi din tine în orice privire ce o întâlnesc pe stradă, ca şi cum lumea s-a redus la tot ce erai tu, la zâmbetul tău somnoros şi vocea tandră ce ştia să mă certe dulce atunci când greşeam. 
Câteodată îmi simt fiecare pas ce se lasă îndreptat spre amintirile cu tine şi mă încântă dureros gândul că te-aş putea revedea cândva, ca o iluzie printre miile de momente împreună.
Câteodată orice suferinţă ce întâmpin e mai uşor de îndurat dacă mă gândesc la chipul tău calm adormit pe pieptul meu, şi ochii îmi zâmbesc ori de câte ori îmi revin în minte nopţile cu tine.
Câteodată îţi simt lipsa, e adevărat, îţi scriu scrisori ce mai apoi mototolesc şi arunc la gunoi; mă enervez şi îmi vărs nervii pe pernă înainte de culcare din prea multă dorinţă de a-ţi auzi glasul şi uneori mai las lacrimi să-mi dezgolească sufletul, căci mi-e frică ca aceea să fi fost ultima noastră revedere.
Câteodată mai sper...

3 mai 2014

Şi dacă.


Şi dacă ploaia nu mai cade pe-acest pământ pustiu
Şi dacă cerul nu mai plânge prin norul cenuşiu
Şi dacă razele de soare topi-vor munţi întregi,
Să ştii că îmi lipseşti şi n-aş fi vrut să pleci.

Şi dacă vântul bate slab şi fără de putere
Şi dacă solul cel flămând o rece ploaie cere
Şi dacă totul seacă-n jur şi e făr' de speranţă,
Să ştii c-a fost frumos să te-am în a mea viaţă.

Şi dacă totul moare în zarea mult prea sumbră
Şi dacă florile dispar făr-a lăsa o umbră
Şi dacă viaţa a-ncetat să mai existe-n cer,
Să ştii că vei rămâne al meu gând efemer.

Şi dacă universul piere în infinitul rece
Şi dacă n-o rămâne-un om în anii ce vor trece
Şi dacă lumea se destramă în mii de bucăţele,
Să ştii c-ai fost şi eşti iubirea vieţii mele.