Aseară am visat că nu mai erai. Trăiam într-o lume fără tine, fără umbra ta şi fără parfumul pielii tale, şi era atât de trist încât cerul avea chipul lacrimilor mele. Parcă era o lume blestemată şi totul era fără sens, cu susul în jos, căci tu chiar nu erai nicăieri. Am început să te caut prin toate colţurile norilor îngreunaţi de patimi, dar nici acolo nu te-am găsit. Şi nu erai nici în valurile fumurii ale mării; parcă te spulberaseşi odată cu stelele de pe cerul gol, căci dacă nu erai niciunde şi el s-a stins. Te strigam în văzduhuri prea pustii de frunze, şi nici în iazurile lor limpezi nu te-am găsit; parcă te-a înghiţit pământul şi te-a ascuns întratât încât să te ţină departe de mine.
Dar oare cum poţi tu să nu mai fii, atunci când în mintea mea trăieşti fiecare secundă şi îmi vorbeşti duios? Cum poţi oare tu dispărea atâta timp cât în gândurile mele numai tu cutreieri hoinar în căutarea amintirilor cu noi? Cum ar putea viaţa să te ia de pe această movilă de păcate şi să mă lase lipsită de îmbrăţişarea ta suavă, când în inima mea baţi toaca nemuririi şi sufletul meu îţi cântă neîncetat dorul?
Hai spune-mi, cum?
O sa fie totul bine, ai sa vezi>:D<
RăspundețiȘtergere