19 mai 2015

Monolog. (3)


Am păşit pe ţărmuri necunoscute în timp ce lumea mă împingea înapoi către moarte; eu simţeam că acolo aş fi găsit dragostea şi nimeni nu m-ar fi putut opri vreodată. Am bătut cale lungă până să ajung la ea, peste mări şi ţări, munţi, ape. Inima mea s-a târât ca o slugă pentru un gram de fericire, pentru un sărut pe frunte şi o îmbrăţişare călduroasă. A fost atunci când sufletul mi-a luat-o razna în înuneric, legat de neputinţa mea de a opri timpul în loc. Am crezut ca un copil naiv în "Vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi" când totul în jur mi se ruina asemeni unui castel de nisip în valurile uitării. Prea târziu am înţeles că nu mai era loc pentru alte emoţii, căci s-au consumat toate în lacrimile vărsate când scrumul zâmbetului tău s-a lovit violent de uşa ce-ai trântit-o. Iar acum ... acum e iar târziu pentru vorbe, amintiri sau regrete...
Acum fug în lumea viselor, unde încă pot spera.

4 mai 2015

Nu-mi e de-ajuns.

Nu-mi e de-ajuns să ştiu că eşti
Pierdut în spaţiu undeva prin lume
Durerea-n mine s-o sădeşti...
Nu-mi e de-ajuns...tu spune:
Cum să-mi ajungă-o ora dintr-un veac
Să gust din dragoste şi-apoi din iad
Să îţi duc dorul parcă-n spate,
Cu tot cu sufletul spre moarte;
Şi cum să îmi ajungă-o mângâiere
Când tot în jur îmi e tăcere?
Cum oare poţi gândi că-i drept
Să-mi laşi amar în ruptu-mi piept
Şi să pretinzi să nu îmi pese
De tot ce-a fost şi nu mai este?